Crysis 3 Review - Frumuseţe şi monotonie
- Scris de Devon
- Published in Review Shooter
Unde tre' să mă duc?
Dar cine naiba este interesat de poveste, dialog sau personaje? Jocurile Crysis sunt unelte medievale de tortură pentru PC-uri. Probabil că placă mea era prinsă într-o fecioară de grafici (o variantă virtuală a fecioarei de fier, construită din artefacte grafice), dar pe mine nu mă interesa. Eram atât de impresionat de scenariul frumos colorat (deşi nu era destulă lumina şi trebuia să mă apropii de miopie înainte să văd verdele frunzelor) încât nu mai auzeam huruitul agonizant al PC-ului.
Verdele e tare frumos!
Problema este că după ce dispare senzaţia de „waaaaaaa!", rămâi cu două lucruri: poveste şi gameplay. Un storyline interesant prinde şi motivează să termini un joc fără pauză (somn, nutriţie, interacţiuni sociale dispar). Gameplay-ul este mai complicat fiindcă are nevoie de spaţiu, de varietate, de momente „woopah" şi un ritm care să echilibreze calmul cu exploziile. Din nefericire, Crysis 3 este mult prea fascinat de povestea sa şi îmi tot trânteşte melodramatism şi seriozitate când eu doar vreau să mă lupt cu armatele de calamari. Este ciudat cum jocurile au făcut tranziţia de la distracţie cu nord-coreenii în insule semi-tropicale la găuri de vierme, vedenii, corporaţii cu monopol şi sfârşitul lumii (la puterea a zecea).
Oare pana unde pot merge?
Vorbind de spaţiu şi varietate. Jocul se laudă cu niveluri destul de mari care permit mai multe abordări ale aceluiaşi obiectiv. Din nefericire, libertatea de mişcare este destul de limitată. Comparat cu nenea Farcry 3 şi Half-Life 2 (superior şi părinte spiritual/fizic), Crysis 3 nu prea are cotloane demne de explorat, iar misiunile secundare pot fi numărate pe degetele de la o singură mâna. Pe cât de expansiv încearcă să pară jocul, pe atât de liniar este în realitate.
Unele hărţi sunt impresionante, încapsulând câţiva kilometri buni între tine şi obiectiv. Din nefericire, Crysis are prostul obicei să pună pereţi invizibili, sau ziduri antice, sau bolovani de înălţimea potrivită, încat nu pot folosi power-jump pentru explorare. În cele din urmă, după ce te-ai săturat să încerci acelaşi lucru de 30 de ori, te vei întoarce înapoi pe drumul bombardat, în formă de săgeată, pentru a termina misiunea aşa cum trebuia. Dacă acestea sunt momentele cu libertate de mişcare, atunci trebuie să menţionăm şi secţiunile unde eşti lipit de turetă, sau aruncat într-un tanc, maşinuţa de teren, forţat în coridoare claustrofobice sau sub-pământ.
Explozii, explozii!
Dar nu este nici o problemă cu liniaritatea, atât timp cât acţiunea este la nivelul aşteptărilor. Întrebarea este, oferă Crysis destule explozii cât să ne ţină interesaţi?
Pe scurt da. Jocul extinde formula celorlalte două jocuri, costumul oferind un amestec între stealth şi „kaboom!", ambele asistate de ochelari marca "Predator"™ (Nano-Visor), echipament capabil să marcheze şi să ţină cont de traseul victimelor. Această super-putere de a şti unde se află oricine la o distanţă de un kilometru, indiferent că stă în spatele a zece ziduri sau că se plimbă prin mlaştinile New Yorkului, este probabil cea mai puternică „armă" a lui Prophet. Mai ales atunci când se înţelege de minune cu masivul arsenal pe care Crysis îl are în cârcă. Aproape fiecare armă poate fi modificată (muniţie, lunetă, ataş, amortizor), în orice moment, ceea ce poate transforma o mitralieră într-o puşcă cu lunetă foarte risipitoare şi apoi într-un aruncător de grenade. Această flexibilitate îţi permite să plănuieşti şi să calculezi metodic o misiune. Dacă te plictiseşti pe undeva pe la mijloc, poţi activa armura, începe să strigi că un maniac şi să consumi zece încărcătoare, aşteptând că armatele de oameni şi calamari să se îmbolnăvească de SpmGE, Sindromul Prea Multor Gloanţe şi Explozii.
Eu personal am jucat în stilul omului invizibil (probabil fiindcă romantizez jocurile stealth de altă dată), doborând de la distanţă de 500 de metri câte un inamic care se plimbă în liber, hackuind turete pentru execuţii hilare sau pur şi simplu vânat în de-aproape victimele neatente. Pe scurt, distracţie. Energia se regenerează foarte rapid, ceea ce îl face pe Prophet o forţă a naturii, care nu are niciodată nevoie să se ascundă, şi nu este niciodată prins în situaţii dificile.
Am uitat de arc, o armă divină a cărei săgeţi sunt superioare oricărui glonţ sau explozibil din joc. Arcul se laudă cu mai multe tipuri de muniţie, fiecare construită pentru diferite situaţii; unele sunt explozive, altele electrocutează, iar altele sunt împachetate cu şrapnel. Prophet cu arcul în mână este amuzant de devastator. Tot ceea ce este uman moare dintr-o singură lovitură (indiferent unde sunt loviţi), iar dacă sunt atent, calamarii nu rezistă mai mult.
Problema este că indiferent de situaţie, inamicii nu au un comportament tocmai consistent. La prima vedere ei reacţionează la acţiunile tale şi se adaptează, dar în scurt timp primele semne ale lobotomiei devin evidente. De multe ori grupuri de soldaţi se plimbă din cover în cover, aparent dezinteresaţi de mine, deşi ar putea să mă infecteze cu SpmGE foarte uşor. Alteori, sunt capabili să mă lovească de la 150 de metri, cu acurateţe perfectă. Bineînţeles, dacă am săgeţi nu prea contează ce au de gând să facă, mort = mort.